Fapte, realitati, aspecte...

Cred, privind partea goala a paharului, ca exista in oceanul de realitati si aspecte care nu-mi permit zambetul. Desi in principiu, dupa lungi perioade de tristeti si zbateri covarsitoare, am ajuns in punctul in care pot privi lucrurile cu o usoara forma, placuta, de detasare. Totusi mi se pare ca unele aspecte merita gandite mai incrancenat, datorita fortei cu care ne afecteaza. Speranta de pilda, conceptuala sau reala. Se zice ca speranta moare ultima si asa o fi; nu stiu. Oare cum poti numi atunci o speranta pe care o constientizezi ca fiind iluzorie, desarta? Nu e nici moarta, nici vie; prin urmare cred ca o parte buna de Romanie sufera de speranta comatoasa. Speri că ce? Ca vei fi sanatos? Iar daca nu esti sanatos, speri oare ca vei fi tratat, ingrijit omeneste daca nu-ti permiti asta? Speri ca-ti vei permite lucruri, calatorii, luxul de a fi relaxat? Pai daca nu esti genul care minte, fura si stie pe cine sa mituiasca, sau mai bine, chiar are pe cine sa mituiasca fara sa riste ceva, atunci speri iluzoriu. Ramanand in sfera lui "a-ti permite", mi se pare trist, dincolo de faptul ca este periculos, ca trebuie sa-ti permiti sa iubesti. Cu cat esti mai cu capul pe umeri, cu atat riscul de a resimti din plin acest sentiment macabru este mai acut. Pentru ca daca stai sa gandesti chiar trebuie sa-ti permiti acest sentiment. Poate nu chiar sentimentul in sine trebuie sa ti-l permiti, dar urmarile sale firesti, lumesti, da. Viata a devenit un calcul pe o hartie fara capat, si aproape se reduce la aceasta foaie. Cand speri limita este cerul, cand iubesti nu exista limite. Nu stiu daca au fost vreodata acele vremuri in care aceste vorbe s-au putut aplica. Faptul ca omul este un animal care poate aprofunda sentimentele face ca aceste repere esentiale sa fie simtite, chiar daca ratiunea hohoteste pe seama lor. Oamenii devin o mixtura ciudata, pentru ca au creat un context ciudat. Nu totul poate si trebuie sa fie contabilizat, evaluat, rationat. Cred ca un om nu trebuie evaluat, apreciat sau subapreciat pentru puterea sa financiara; cred ca viata nu este suma de bani de la capatul ei. In prezent insa aceasta este scara valorica. Avand rau de inaltime si adversitate pentru forma fara fond, voi refuza sa o urc. Urmeaza...

Paradoxul Romania

Pe zi ce trece incep sa cred cu crescanda tarie, ca Romania este un tărâm binecuvantat. Pentru multe din paradoxurile ei, alta explicatie nu este: nici alta rationala, nici alta mistica. Datorita felului in care coexistam, pentru felul in care ne comportam zi de zi unii cu ceilalti, pentru aceste fapte si multe altele mai putin evidente, pentru mine, cel putin, este un miracol inexplicabil faptul ca Romania exista ca stat si romanii ca neam. Ce ne uneste de fapt? Ce avem in comun? Ce planuri comune avem pentru viitor? Cred cu tarie ca evaluarea oricarei comunitati e data tocmai de calitatile indivizilor care o formeaza. Deci care sunt principalele repere, calitati, obiective, trasaturi generale ale unui roman sadea? Traim intr-o democratie (scuzati optimismul) prin urmare vom lua un reprezentant din cei multi la numar: nu dintre cei poate 2% care au "valori" pecuniare, nu dintre cei cati or fi din "aurolaci", puscariasi s.a.m.d. Luam un roman tipic, pentru ca genul e dat de numar. Nu cred ca ma insel cand spun ca principala trasatura a unui astfel de individ este invidia. Invidie in primul rand pentru capra vecinului, pentru ca vecinul este in...imediata apropiere. E corect ca lui nici macar nu-i plac caprele, dar ce naiba de relevanta are acest fapt?! Desi el are o vaca pe care o lauda peste tot cand se iveste ocazia, in mintea lui vaca dansului nu va fi niciodata...capra. Si chiar daca ar fi capra, nu in mintea lui, ci chiar in realitate, aceasta, sarmana, tot n-ar fi capra vecinului. O a doua "calitate" a romanului este fara doar si poate altruismul. Romanii sunt calzi si saritori. Vara mai ales. Desi caldura lor este evidenta, va puteti convinge cat sunt de saritori in momentul in care pierdeti bani la alba-neagra. Un intreg autocar plin ochi de oameni, impreuna cu organele abilitate ale statului Roman, vor sari sa va ajute sa va recuperati banii, ghiulul si margelele furluate de albist-mai-mult-negrist. Haida de! O alta calitate, poate unica si poate cea mai periculoasa, este aceea ca romanii pot face, si chiar fac, haz de necaz. Asa cum fac eu acum. E o calitate deoarece fara ea am fi o tara-sanatoriu. Este periculoasa pentru ca prin intermediul ei nu realizam gravitatea niciunui fapt care ne afecteaza. Radem si exclamam: "las' mă, ca merge si asa!" Fara urma de tagada aceasta expresie este laitmotivul acestei tari. Nimic n-o sa se schimbe niciodata la Miorita, pentru ca ati fi uimiti de numarul celor care gandesc si spun nu numai ca "merge si asa" ci chiar ca in Romania este bine; ca eu sunt un vesnic nemultumit, ca doar eu vad jumatatea goala a paharului. Or confruntandu-se la un moment dat cu vreun obstacol, (care in Romania este institutie, nu simpla intamplare izolata) desi injuraturile lor il fac sa roseasca chiar pe Scaraotchi, pentru ei, dupa ce si-au consumat putin din putinii neuroni, tot bine este. Poate ca, desi suna paradoxal, din Romania n-ar trebui sa plece cei nemultumiti peste granite, ci chiar cei multumiti, pentru a se schimba ceva. Nu suntem un popor destept, nu suntem organizati (altfel s-ar vedea si roadele muncii noastre), nu planuim nimic, doar supravietuim, nu avem mandrie nici cat o varza de Bruxelles, strainii ne scuipa in ochi si conducatorii nostri ne calca in picioare, nu suntem solidari absolut deloc, si cu toate acestea, in ciuda tuturor necalitatilor impartim acelasi spatiu, votam aceiasi ciobani sa ne conduca pe noi, turma, si reusim sa fim romani in Romania. Incredibil! Trebuie sa fie mana Domnului, nici o alta explicatie nu sta in picioare. Iar daca acest rationament nu este indeajuns argumentat, iata si argumentul: "Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!"; "Ferice de ceice plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!"; "Ferice de voi, cari sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!"

Doamne, iata poporul tau: prosti, saraci, plansi, lipsiti de speranta - este evident, Popor Român!

Necesitate

In toata valtoarea trairii, in toata respiratia nebuneasca de zi cu zi, intre locul de munca, persoane dragi si praful necontenit al masinilor, mai am nevoie uneori, in chip ciudat, aproape nefiresc de...Paler. Nu e o gluma. Ii simt lipsa. Nu-l regret neaparat pe ziaristul Paler, ii simt lipsa Omului Paler. Nu genului Paler ci insusi pe el. Asta poate se datoreaza si faptului ca exista o lupta fireasca intre realismul de a trai si de a-ti castiga fizic mijloacele necesare, si dorinta inocenta, copilareasca de a nu te instraina intre timp de esenta ta. Placerile ingenue, dorintele nepecuniare, aspiratiile nemateriale, iubirile idealizate, simtamintele simple, de baza, toate acestea sunt esenta cuiva. Restul sunt dereglari, mutatii necesare cred. Merg la munca, ma zbat, ma confrunt, calculez, disper, ma consum, trag linii dar...dar, din cand in cand am nevoie de Paler. Nu am in minte un citat din el, n-am pretentia ca l-am inteles, nu am ingamfarea de a crede ca-l pot urma in virtuti si pacate, dar e mai bine asa: inseamna ca nu-l idolatrizez si nu-l canonizez. Incerc sa-mi traiesc viata mea, marunta, comuna, aspirativa, dar cred ca i-ar placea sa vada ca uneori urmele in nisip nu se sterg ci se transforma in relicve si sedimente greu de patruns, ca urmele in praf se pot transforma uneori in mici perioade vesnice. Pana la urma ceea ce este sublim la Paler este simplitatea innascuta: a avut parinti, a avut un dram de sansa, a avut o copilarie, adolescenta, memorie, a avut de partea lui firescul, dar mai mult ca oricine a stiut sa aprecieze toate acestea. Restul au fost doar mutatii. Respectele mele unui suflet care si-a castigat prin neplangere meritul somnului.