Teoria lui Nimic

Vorbeam zilele trecute cu o colega si o intrebam ce planuri are de sarbatori; mi-a raspuns: "Nimic!" Binenteles era nemultumita de faptul ca nu avea ceva maret organizat. Nu stiu de ce insa instantaneu mi-a venit ideea ca a face nimic este, defapt, cel mai greu lucru din lume. Oamenii uita ca singurele notiuni fara granite din vietile noastre sunt : nimicul si infinitul. Nicicare din ele n-au limite, se gasesc de la neinceput la nesfarsit. Dar dincolo de teoriile filosofice mai este una, mai realista mai...apasatoare. Iata teoria realista, umana, a dificultatii de a face NIMIC:
- te plimbi intr-o zi innorata print-o urbe din Romania (un oras mai mare de la noi, la alegere). Te relaxezi, privesti cladiri pe care nu le-ai mai observat parca niciodata, oameni pasind, copii alergand, pasari, frunze etc. Dintr-o data un un milkshake de la McDonald's care ti-a cazut greu la stomac isi cere imperativ dreptul la...nastere. O iei cu pasi repejori catre statia de trolebus. E asa de departe si tu trebuie sa ajungi acasa. Ajungi in statia de trolebus fara geamuri si acoperis la ea. Se pune ploaia, n-ai umbrela iar trolebusul nu se vede in zare. Te "bat" pantofii, te sacaie o masea, te doare stomacul. Nu poti sta locului, respiri sacadat si parca astepti de o ora. Iti rozi o unghie, iti stergi pleoapele si mai privesti o data in directia din care trebuie sa vina blestematul de trolebus. Nimic. O masina trece in viteza prin balta din fata ta si te uda din cap pana-n calcaie. Da-l in ma-sa! oricum erai leoarca; n-ai energie nici sa-l injuri. In dreapta ta troleul opreste in statie. Te grabesti, sari in el nerabdator sa ajungi odata acasa. Porneste. Se misca precum o balena ranita printre iceberg-uri. Doamne da-i sa ajunga mai repede. Simti ca nu mai poti; o sa te faci de ras. Te misti de pe un picior pe altul; nu auzi si nu vezi nimic in jurul tau: te concentrezi! Troleul opreste brusc. Oare am ajuns??? NU, doar s-a oprit la semafor. Hai odata verde, hai odata verde... Ai devenit ecologist. Brusc, pentru ca-ti dicteaza interesul. Incerci sa te gandesti la altceva. Iti vine-n minte reclama la poker online cu Boris Becker: o cana cu faina, doua oua, lapte... Ce dracu' mai? Clatite? Rea idee; altceva, alta idee, alt gand...rapid! Insa orice-ti cloceste mintea, ochii tai vad doar WC-uri. Troleul opreste din nou: Doamneeee este chiar statia ta. Aproape ai ajuns. Cobori in graba, brutal, indepartand oamenii din fata ta. In fata ta o babuta cu o sacosa se chinuie parca de o ora sa coboare ultima treapta. Cine n-are batrani, sa-si cumpere! De ce? Chiar n-ai ce face cu banii? O tulesti pe langa ea si alergi catre casa. Ai ochii in lacrimi, strangi din dinti. Nu te mai doare maseaua. Sau? Cui ii mai pasa? Nu degeaba se spune ca poti uita de o durere daca altceva te doare mai tare. (Paranteza - imbecila e si intrebarea doctorilor: cat de rau te doare pe o scala de la 1 la 10? Esti tampit? Intotdeauna 10) Vezi blocul in care locuiesti. Te crispezi pentru ca ai uitat: stai la etajul 4. Intri pe casa scarilor; incepi sa urci. Pana la etajul 1 te-ai desfacut la haina. Pana la etajul 2 ti-ai desfacut cureaua pantalonilor. Agonizezi. Pana la etajul 3 ti-ai desfacut sireturile la pantofi. Etajul 4!!! Laudat fie Domnul. Apesi clanta. E incuiat. Cu maini tremurande cauti cheile si le introduci in broasca. Descui o data, tragi cheia, apesi clanta. Cine dracu a incuiat de doua ori??? Iti vine sa plangi. In final descui usa. Azvarli in hol haina, iti cobori pantalonii, arunci pantofii. Te lovesti de usa de la baie. E incuiat. Bati ca disperatul in usa, zbieri ca oricine ar fi acolo sa iasa. Acum!!! Iti frangi degetele, iti musti buzele. Acel cineva iese. Intri, asezi capacul de la WC, iti dai jos lenjeria intima si te asezi... OMULE! ACUM FA NIMIC, daca poti?!

Normal si anormal

In Romania este normal sa: te zbati pentru mancarea de pe masa; sa muncesti si sa fi prost platit; sa inghiti tampeniile sefului pentru ca sti ca doar genul acela de oameni au ajuns sefi, si oricum daca scapi de el dai de altul la fel (schimbarea sefului, bucuria prostului); sa nu fi apreciat; sa fi invidiat; sa fi la cheremul inchiriatorului apartamentului pe care il ocupi; sa ti se mareasca chiria; sa ti se mareasca taxele; sa ti se mareasca intretinerea la locuinta; sa inhalezi praf si smog; sa cante sambata si duminica manelele in tot cartierul, indiferent de ora; sa te aglomerezi la iarba verde, sa faci mici si sa lasi mizerie in urma ta; sa clacsonezi chiar daca esti primul la semafor; sa cumperi un produs expirat care e la promotie; sa nu fie nimeni tras la raspundere si de vina sa fie mereu mortul; sa arunci tamponul si prezervativul pe geam, sau chiar in WC; sa folosesti deodorant chiar daca nu ai facut duş; sa faci haz de necaz, astfel romaniii râd enorm; sa ai credit la banca, uneori peste posibilitatile tale; sa fraieresti pe cineva si sa bravezi cu asta; sa vrei sa scapi de celulita tinand doar dieta cu oţet si dandu-te cu crema cu extract de aloe si secretie de melc; sa fi prost si sa apari la TV, sa fi destept si sa dispari; sa fi credincios, religios chiar, dar sa dai vina mereu pe altcineva pentru toate nenorocirile tale (implicit chiar pe Dumnezeu); sa fi nevoit sa dai mita; sa rezisti la umilinte.
In Romania este anormal: sa nu ai telefon mobil; sa te imbolnavesti fara sa-ti permiti; sa mori nepregatit; sa ai probleme si sa mergi la psihiatru; sa crezi ca va fi mai bine; sa vrei pe merit o marire de salar; sa nu ai haine de firma; sa speri ca politia iti va recupera masina furata; sa ai incredere in politicieni.....

Dupa munca, si rasplata.

Chipurile in lume ar fi criza economica. Ba ea ar fi chiar si in Romania. Pot crede ca Romania este in criza, insa cand aud cuvantul economie alaturat Romaniei, ma podideste rasul. Noi suntem in criza economica din '90 incoace. Perpetua, stabila, mareata, atotcuprinzatoare. Profesorii ies in strada pentru bucata lor de paine, alaturat sunt bugetarii, taxe peste taxe, impozite forfetare sau de alt gen, banii au disparut prin crapaturile drumurilor asfaltate si nereceptionate de stat pe motiv ca ar fi de proasta calitate (lucru evident chiar si pentru un miop care sta pe un scaun pe Luna), se sparg banci cu nemiluita, se jefuiesc case de schimb valutar, unii oameni platesc cu viata pentru ca se incapatneaza sa pazeasca banii altora si implicit propriul lor loc de munca, pensia lor indepartata, fratii isi dau in cap pentru un petec de pamant mostenit, familii intregi pleaca in strainatate cautand banii care aici lipsesc cu desavarsire, isi abandoneaza aici copii de care se instraineaza treptat, toata lumea alearga intr-un maraton perpetuu, fara linie de finish alta decat moartea. In acest timp, intr-un sat romanesc o batranica gaseste o borseta plina cu 5000 de euro. Ii ridica, ii numara, stie exact ce sunt si care este valoarea lor si...ii returneaza proprietarului. Intrebata de ce nu i-a pastrat rapunde senina, duios consternata: "Pai cum sa-i tin ca nu i-am muncit?" No comment. Ce ar mai fi de spus?! Mamaie, cu cine votezi? Votez cu cine voteaza aceasta femeie, pentru ca stiu un lucru sigur: nu voteaza cu nimeni!!!!! Nu a fost obisnuita, nu a crescut intr-un sistem in care avea acest "privilegiu", nu si l-a insusit niciodata, nu-i simte obligativitatea sociala, nu-i vede rostul si nu-l intelege. Ceea ce a inteles pana la varsta asta a fost ca daca va munci, va avea cat sa traiasca linistita. Stiind un pic mentalitatea oamenilor de la sat sunt sigur ca si-a cumparat demult hainele si cele necesare pentru trecerea ei linistita pe lumea cealalta. Bine a facut. Din cat ii dau "alesii" de astazi pentru munca ei de-o viata probabil nu va avea sa plateasca groparii. Gestul ei mi se pare cu atat mai extraordinar cu cat a-ti insusi banii altora si pe care nu i-ai muncit, e politica de stat acum. E pentru prima data cand ma bucur ca democratia nu a ajuns la sat. Imi imaginez o camera in care stau Basescu, Boc, Tariceanu, Geoana, Hrebenciuc, Nastase si restul oamenilor de vaza de astazi si...plang. Isi plang soarta vitrega, il blesteama pe Dumnezeu: a fost odata o borseta cu 5000 de euro, iar ei au avut ghinionul sa n-o gaseasca. Respectele mele, stimabililor!

Presedintele tuturor romanilor

Il dispretuiesc pe Basescu. Nu e un dispret organic, cronic, automat. Inca nu! Il ascult de obicei atat cat rezist, il urmaresc cu atentie si il dispretuiesc cu fiecare data un pic mai mult. Imi da motive pentru acest lucru. Insa motivul primordial pentru care-l dispretuiesc atat de mult este acela ca il percep ca pe exponentul de baza a acelora din cuza carora caut o scapare din Romania. Vreau sa plec, si nu vreau asta. Insa ei si el ma fac sa vreau. Basescu putea sa fie cel mai mre om politic, om de stat din Romania tuturor vremurilor, un singur lucru l-a impiedicat mereu: faptul ca s-a nascut. Omul asta este cel mai ghinionist pamantean din cati exista. Cand a fost ministru n-a avut cu cine si ce lucra; cand a fost primar a avut consiliul impotriva-i; cand a fost (este) presedinte a avut un guvern problematic. Acum ca are guvernul lui...nu mai are timp si e si criza mondiala. Dumnezeule, ce soarta! Basescu a vrut sa fie ministrul tranporturilor, a vrut sa fie primar, a vrut si vrea sa fie presedinte; nimeni nu l-a obligat catre ceva vreodata. Insa mereu destinul harazit i-a fost potrivnic, dusman. Il asemui pe Basescu cu o curva de pe centura, care este acolo pentru ca aia vrea sa faca, pentru ca aia stie sa faca. Curva se trezeste, se da jos din pat, poate se spala, se imbraca provocator (oricum nu cu mult mai rau decat o eleva de liceu), se bate pentru petecul ei de sosea cu alte "pretendente", castiga acel loc, agata un tirist, se urca in cabina, cere tariful, incaseaza, si cand trebuie sa "performeze" se vaita ca nu poate deoarece o doare. Basescu se bate pentru fiecare post, s-a batut dintotdeauna. Insa din ceea ce vad eu, scopul lui, asemeni celei mai proaste dintre curve, nu este sa ajunga la vreo finalitate, finalitate la care este de altfel obligat prin prisma postului sau posturii in care se afla, ci doar sa fie pe centura, doar sa urce in tir, doar sa incaseze tariful. Basescu e genul de om care agata o femeie, o duce acasa, o "vrajeste", creeaza atmosfera, o dezbraca, face sex cu ea dar nu-i ofera niciodata in intreaga lui viata nici macar un orgasm. Basescu pare potent doar impotentilor. Basescu poate placea doar celor usor impresionabili si imaturilor. Basescu poate parea un intelectual rasat numai prostilor. Basescu pare barbat numai lasilor. Basescu plangand poate impresiona numai telenovelistii. Basescu distrandu-se poate placea numai manelistilor. Basescu presedinte poate placea numai romanilor. Mai are rost sa intreb: oare de ce?

Copil

Ma vad din nou in perioada in care eram copil. Sunt in una din vacantele de vara petrecute la sat. Deschid usa de la gradina. Apas clanta si usa se repede catre mine, mare, grea, indaratnica. O inchid in urma mea. Privesc curtea: gaini, rate, grajdiul, cocina, dudul imens din fata mea unde dorm seara gainile, cu scara proptita pe el, mosmunul... Unde e Florea? Probabil a sarit iarasi gardul, cine stie pe unde o fi. Inaintez un pas, doi. Ma opresc pentru ca in dreapta mea, sub mosmun se ridica un nor mic de praf. Florea da din coada din mica groapa pe care a sapat-o. Totul in jur sta pe loc; frunzele din pom, animalele par inerte, soarele de pe cer... E groaznic de cald. Port un tricou alb cu o poza stearsa rau de tot a unei formatii de muzica in voga... acum cativa ani. Dupa cum arata si tricoul se pare ca a renuntat la lupta. O zdreanta cu maneci scurte. M-as duce sa-l mangai pe Florea, insa daca ma indrept spre el o sa se ridice bucuros ca ma vede. Nu vreau sa-l deranjez pe caldura asta. Traversez curtea, deschid usa catre gradina. Nu vad capatul gradinii din cauza porumbului crescut parca peste masura. Enorm si des, de-o parte si de alta a unei poteci pe care poti merge catre capatul gradinii. Nu vreau sa merg pe acea carare. Ce toropeala este in porumb. Cotesc prin stanga. Ma indrept catre un nuc stufos si crescut cat un plop. Ma urc cu grija in el, pana in locul din care crengile groase ii cresc din trunchi. Bag mana intr-o scorbura mica, scot pachetul de tigari si chibriturile si...pufai. Ma dau apoi jos din pom si ma duc sa caut o rosie in gradina. Fereasca sfantul sa ma miroase parintii. Sa vezi atunci calduri si transpiratii. Brrr, ma ia cu friguri numai cand ma gandesc la asta. Nu gasesc nicio rosie mai mare neinceputa. Pisic blestemat. Daca pun mana pe tine Ciulina, imi fac guler de mâţ. Inaintez pe carare catre marul din spatele gradinii. Ma aplec ridic un mar, il curat de tricou, sau mai degraba il murdaresc de tricou, musc din el si il arunc. Parca n-as manca mere. Strugurii inca nu s-au facut, ciresele s-au gatat, poate gasesc vreo capsuna. Caut si nu gasesc. Oare Ciulina mananca si capsuni? Gandul ma infioara. Capsunile mele!!! Deschid usa din spatele gradinii si ies pe izlaz. Ce mare a crescut iarba! Dar aici am mai multe sanse: corcoduse, prune, caise, vreun cires care rodeste mai tarziu. Caut prin iarba vreun fruct cazut, ma sperii de-o lacusta care sare si ma iau dupa ea. O alerg pana face febra musculara saraca si cand sa o prind...ma sperii de Florea, tip scurt si pic in fund. Florea ma priveste nedumerit, crede ca ne jucam. Il smotocesc un pic, rup o creanga si i-o arunc. Se uita nauc la mine si nu intelege de ce nu ma duc sa o iau inapoi. Oof, niciodata nu a invatat jocul asta! Alerg cu el pe izlaz, ma feresc urcandu-ma in pom de berbecii din turma de oi ce vine catre case si vad ca soarele sta sa apuna. Cerul este rosu, parca adie un pic si vantul, soarele este bland si obosit. Mama ma striga si stiu si de ce: mor de foame. Astazi este gata, dar maine toate vor fi din nou la locul lor, mai putin eu......Maine voi fi cu o zi mai batran. Ar fi trebuit sa raman copil. Ar fi trebuit sa raman in acel prun, cu tricoul meu jerpelit si murdar, cu Florea respirand greoi, infierbantat cu toata blana aia pe el, cu tantarul ce nu-mi dadea pace si pe care nu reuseam sa-l prind... cu soarele cazand intre munti. Azi... azi l-am descoperit pe Leonard Cohen: May everyone live, / And may everyone die. / Hello, my love, / And my love, goodbye.

Lucruri extraordinare

Sunt un om cu capul pe umeri. Imi place sa-mi calculez pasii, riscurile, probabilitatile...Cu toate acestea, sau poate tocmai din acest motiv, am nevoie uneori sa aud sau sa simt lucruri extraordinare. Imi place sa fiu uimit, extaziat, profund nedumerit; si chiar am puterea sa nu caut explicatii extraordinarului, sa nu incerc sa-l banalizez. Imi povestea sora mea intamplarile prin care a trecut o pacienta de-a ei: pe cand era tanara si foarte indragostita de tanarul pe care-l si considera viitorul ei sot. Ca sa scurtez povestea: vine razboiul, ea si familia ei fug, el este inrolat, deportat, si cateva lagare mai tarziu toata povestea lor se pierde in fervoarea vremurilor postbelice. Ea se casatoreste in alta tara, locuieste acolo, are doi copii, o viata implinita si o familie fericita alaturi de un om bland si intelegator. El... el se pierde in realitatile romanesti ale timpului. Dupa aproape 60 de ani, ea revine in Romania, vaduva, si total intamplator il reintalneste pe el...vaduv. Va imaginati continuarea. Nu stiu cat este de normala, dar vi-o imaginati. Probabil cei de la starea civila au crezut ca au de a face cu doi batranei senili si in pragul vreunei forme de nebunie. Insa pentru ei era lucrul cel mai firesc de pe lume. Batranica spunea ca nu regreta nimic din viata ei, ca a avut o viata implinita, ca primul ei sot a fost un sfant. Si totusi... Intotdeauna am spus: doar prostii mor fara regrete, si doar lasii cu regretele esentiale. Nu stiu de ce am o amintire atat de puternica despre o anume dimineata de toamna din timpul facultatii, de parca este esenta diminetilor petrecute pe Pamant: o dimineata cu putina ceata, cu putin soare, cu putini oameni, cu un clopot de biserica batand tanguitor, o cana de cafea, o tigare si o banca pe malul unui rau. Simt mirosul acelei dimineti, mi-e atat de familiara atmosfera acelei dimineti. Nu stiu ce este atat de memorabil la ea, atat de extraordinar. Poate nimic sau... poate totul este extraordinar, totului tot, numai ca doar uneori reusim sa privim lucrurile in ansamblu, in adevarata lor lumina. Nu conteaza aproape niciodata povestea, intamplarea, peisajul, ci felul in care le vezi. Nu conteaza ca le-a vazut ochiul si le-a inteles mintea, conteaza ca le-a vazut si inteles asa cum sunt. Conteaza ca nu le-ai denaturat incercand sa le dai un sens.