Pentru toti dintre noi a trai inseamna a regreta. Inevitabil. Poate vreodata nu ne-am comportat exemplar intr-o situatie, cateodata am gresit crunt, iubirile abandonate sau neterminate, toate se strang in manunchiul nostru, snopul nostru vital de regrete. Regretam ca nu am facut uneori mai mult, ca nu ne-am testat limitele, puterile si am ramas la un stadiu socio-emotional nesatisfacator pentru ambitiile si asteptarile noastre. “Puteam mai mult, ar fi trebuit sa fac…”, “ as fi putut fi fericit daca…” Nu cred ca oamenii sunt construiti sa regrete, insa regretele sunt inevitabile precum viata insasi. Traiesti deci vei regreta. Credeam ca oamenii mari, cei care si-au urmat telurile, ambitiile, cei care au avut vant in vele, ce pe care i-a urmat si norocul, credeam ca nu au regrete. Ciudat: au mai multe decat oricine. Tocmai ei. De ce? Pentru ca ei stiu ce puteri avem cu adevarat noi oamenii asupra destinului nostru, stiu ce lucruri incredibile putem face, produce, inventa. Ori stiind asta ajungi sa crezi ca, fir-ar, cerul este limita! Si cu toate astea nimeni nu ajunge defap la cer, niciodata. Ei asta da regret, sa sti ca poti, nu sa crezi, si sa nu ajungi niciodata acolo. Si asta pentru ca pana la urma cel mai mare regret este ca nu suntem perfect liberi, nu suntem imens capabili, nu ne construim noi drumul, nu complet, nu noi detinem intreg controlul. Cel mai mare regret este ca nu vei atinge niciodata cerul. Cel mai mare regret este ca vei atinge candva cerul, exact atunci cand nu mai vrei asta.
