In toata valtoarea trairii, in toata respiratia nebuneasca de zi cu zi, intre locul de munca, persoane dragi si praful necontenit al masinilor, mai am nevoie uneori, in chip ciudat, aproape nefiresc de...Paler. Nu e o gluma. Ii simt lipsa. Nu-l regret neaparat pe ziaristul Paler, ii simt lipsa Omului Paler. Nu genului Paler ci insusi pe el. Asta poate se datoreaza si faptului ca exista o lupta fireasca intre realismul de a trai si de a-ti castiga fizic mijloacele necesare, si dorinta inocenta, copilareasca de a nu te instraina intre timp de esenta ta. Placerile ingenue, dorintele nepecuniare, aspiratiile nemateriale, iubirile idealizate, simtamintele simple, de baza, toate acestea sunt esenta cuiva. Restul sunt dereglari, mutatii necesare cred. Merg la munca, ma zbat, ma confrunt, calculez, disper, ma consum, trag linii dar...dar, din cand in cand am nevoie de Paler. Nu am in minte un citat din el, n-am pretentia ca l-am inteles, nu am ingamfarea de a crede ca-l pot urma in virtuti si pacate, dar e mai bine asa: inseamna ca nu-l idolatrizez si nu-l canonizez. Incerc sa-mi traiesc viata mea, marunta, comuna, aspirativa, dar cred ca i-ar placea sa vada ca uneori urmele in nisip nu se sterg ci se transforma in relicve si sedimente greu de patruns, ca urmele in praf se pot transforma uneori in mici perioade vesnice. Pana la urma ceea ce este sublim la Paler este simplitatea innascuta: a avut parinti, a avut un dram de sansa, a avut o copilarie, adolescenta, memorie, a avut de partea lui firescul, dar mai mult ca oricine a stiut sa aprecieze toate acestea. Restul au fost doar mutatii. Respectele mele unui suflet care si-a castigat prin neplangere meritul somnului.
