Micuta floare

La inceput n-am stiut ce sa cred. Statea acolo in ghiveci, mica, doar cu niste frunze pricajite, grupate ca-ntr-o spaima nedeslusita, cu cativa bulbi mici si nedefiniti asteptand vremuri mai bune, pentru a se deschide. Nu stiam mare lucru despre ea. Decat ce aflasem de ici, de colo. Stiam ceva despre micuta floare insa nu atat incat sa-i acord intregul meu timp. Am pus-o pe pervaz in bataia razelor de soare, am privit-o intrigat un timp, mi-am dat singur verdictul in ceea ce o priveste: imi placea. Era un sentiment nedefinit totusi, era plapanda si zgribulita parca, imi era teama sa o ating, sfiala unui necunoscator. Mi-am promis sa o invat, singur, fara ajutor. Mi-am promis sa nu o judec decat atunci cand voi sti totul despre ea, sa nu am preconceptii si mandrii, sa uit parerile trecute, sa o iau de la capat. Stiam ca nu-mi va fi usor; stiam ca impart spatiul cu cineva de acum. Incercam sa o respect si sa ma imprietenesc cu ea. Am privit-o indelung. Soarele a apus blajin peste frunzele ei micute, i-a zambit pret de cateva secunde, a mangaiat-o si i-a spus noapte buna. Am inceput sa incerc sa o invat. I-am privit atent culoarea, i-am atins sfios frunzele, tulpina, florile in devenire. Dupa un timp scurs impreuna, intr-o zi a facut o mica floare. O mica floare de o culoare de final de rogvaiv, micuta, sfioasa, un pic ondulata. Mi-a placut imediat. Floarea mea devenea... o floare. Se imbata in razele soarelui, se rasfata cu radacinile in pamantul bogat si in apa ce-i strabatea fiinta. Vorbeam adesea, orice, fara ocolisuri. Eram confidenti. Era superb in lumea ei: fara rautati, fara cuvinte urate, fara duplicitate, fara avaritie, doar iubire atotstapanitoare, doar pasiune si extaz, doar voluptate imbatatoare, doar ganduri fericite, doar zambete, doar optimism. S-a suparat cand i-am spus ca eu cred ca este un pic prea optimista, ca lumea nu este chiar asa, indiferent ca discutam de a mea sau a ei:
- Porti prea multe in spate, mi-a spus...
- Nu port mai mult decat pot duce, si nimic din ce nu-mi trebuie. Lumea nu e un loc urat, nu pot acuza totul si pe toti; tu esti noua aici, eu voi fi aici pentru tine, totdeauna, iar daca din ce vom trai va fi sa fie cum spui tu, atunci foarte bine, eu ma insel, si nu voi regreta ca m-am inselat.
Dar in curand a inteles ca nu ma inselam, nu totul era ceea ce parea. Si a invatat, si m-a invatat si m-a imbogatit mai mult decat am putut spera. Si desi pe mica ei tulpina au aparut si cativa spini, ei nu m-au intepat niciodata, pentru ca nu erau pentru mine.
A facut multe flori, au trecut zile, sptamani, ani. Nu totul a fost totdeauna perfect, dar daca nu e perfect insemna ca e real. O privesc in diminetile ploioase imediat ce-mi ridic pleoapele mintii, e bine ca e acolo, e obisnuinta mea tainica, firava si eterna, e sentimentul posibilitatii lucrurilor diafane, este recastigarea inocentelor alungate, este sentimentul recunoscator ca teama e ridicola. E mica mea floare Violeta. Multumesc!