Cu trenul. Era Moderna.

Imi aduc aminte o discutie avuta cu doi amici acum cativa ani, acum sapte sau opt ani daca nu ma insel. Cat au evoluat oamenii, omenirea, daca au evoluat si ce inseamna asta? cum se poate asta contabiliza? daca se poate, in primul rand, contabiliza?! Amicii mei nu aveau nicio urma de indoiala ca oamenii au progresat imens, galopant, ireversibil si din asta au rezultat, in majoritatea situatiilor, doar avantaje pentru rasa umana. Iar acest lucru poate fi contabilizat intr-o mare, atotcuprinzatoare realitate: a crescut confortul! Confortul oamenilor din aceste zile este incomparabil oricarei ere apuse. Desi subiectiva ideea, ma raliez ei. Dar ma intreb: acum 2000 de ani romanii nu credeau oare la fel? si paradoxal si ei aveau dreptate.
Imi amintesc aceasta discutie pentru ca m-am opus si totusi m-am lasat prada acestei idei, intr-o zi superba de vara stand pe o terasa pe malul Dunarii. O umbrela de mari proportii impiedica soarele candid sa-mi incalzeasca sticla de suc din care sorbeam agale cu ajutorul paiului. M-am lasat moale in scaunul de plastic turnat, mi-am asezat ochelarii cu rame subtiri si lentile imperceptibile pe masa de plastic turnat, si mi-am coborat privirea peste cimentul fin al terasei. Toropit mi-am atintit privirea asupra unei insecte de vara ce marsaluia pe cimentul incins. Neobosita. Vesnic in miscare si oarecum fericita ca iata, dupa mii si mii de ani cineva i-a asfaltat si ei terenul de joaca.
Da, lumea a evoluat. Locomotiva cu abur, locomotiva diesel, locomotiva electrica. Cine poate contrazice evidenţa?
Zilele trecute am calatorit cu trenul. Timisoara-Bucuresti. Acum 100 de ani distanta era fantasmagonica. Pe o linie ferata pe care-ti riscai viata, intr-un tren neconfortabil si prafuit, cu o locomotiva care se straduia sa nu moara in plina campie si sa te lase prada deznadejdilor cele mai negre; cu un tren care probabil oprea din localitate in localitate sa alimenteze fie cu apa, fie cu carbune, inecat in fumul locomotivei si sugrumat de arsita verii, Doamne, ce calvar trebuie sa fi fost. In vremurile noastre insa: mi-am luat biletul de la functionara foarte amabila, semn ca se poate... Am strabatut peronul aproape gol la acele ore matinale catre vagonul meu. Racoare. Respir si scot abur ca o locomotiva. Gasesc vagonul destul de greu, tabla pe care era numerotat numarul vagonului era indoita. Dar pentru ce D-zeu ai deductie logica? De cum pun piciorul pe scara vagonului ma izbeste mirosul de urina proaspat spalata cu.. doar apa. Usa WC-ului este deschisa pentru a se aerisi locul. Metoda poate fi usor folosita ca antifurt. Nu poti "opera" in asemenea conditii. E inuman. Inaintez pe culoarul stramt, cu geanta inaintea mea, si aproape ma lovesc de o babuta ce inainta din sens invers, aproape sa ma darame. Ii fac loc, asta insemnand ca ma fac una cu geamul de pe culoar, iar batranica se urca pe mine ca pe copacul vietii. Binenteles ingaima: "tineretul din ziua de azi?!!!" Imi gasesc locul in vagon, apuc sa-mi urc bagajul, sa-mi dau jos geaca, sa ma asez pe scaun, sa realizez ca tetiera pica jos si vagonul, ca prin farmec, se umple. Sper ca nu a facut nimeni curat in vagoane, nu stiu cati stiti insa vagoanele se spala de la un WC la altul. Intelegeti? Oricum este un miros inchis, ranced, miroase a...tren. Da, trenul are un miros inconfundabil. E mirosul acela de branza amestecat cu transpiratie, cu spray de corp de toate felurile, cu urina si materiale de tapiterie imbibate de toate miasmele lumii. Si mirosurile se improspateaza mereu; cineva a uitat sa se spele pe dinti si, ghinionul dracului, tocmai el e guralivul vagonului (fiecare vagon are un guraliv), cineva cara o putina cu ceva, cineva are un sandwisch, cineva are saratele cu cascaval, cineva paine uscata cu usturoi, cineva snacks-uri cu paprika. Cineva adoarme si ii scapa una. Soarta. E fiecare pentru el. Supravietuirea celui adaptat. Se face cald in vagoane. Aerul conditionat merge cu conditia sa deschizi geamul. Vine naşul, ii dai biletul si-l intrebi de ce nu merge aerul conditionat; se uita la tine ca la un gainaţ in cadere si-ti raspunde ca el nu e mecanic de tren. Nu merge pentru ca nu merge. La statiile, haltele si garile urmatoare urca alti oameni. Multi si tot mai multi. Parca toata partea de sud a tarii s-a pus in miscare. Realizam ca multi dintre ei au bilete cu numarul meu. Desi biletele le da un computer, care nu ar trebui sa aibe un soft care sa faca o centralizare? Ma infig in scaun. Nu ma las dus. Ridicam tonul unul la altul. Vine naşul. Ne intreaba care e problema. Ii spunem. Ne cere biletele. Se uita la ele, scoate aparatul ala de stors usturoiul, composteaza biletele si pleaca. Ne arunca peste umar: " nu mai zbierati, sunt destule locuri libere" Incepe migrarea catre locuri vacante. In curand toata lumea cunoaste pe toata lumea. Incep discutiile, amintirile, filosofarile, unii citesc, altii dorm, unii mananca, unii stau locului, altii se perinda pe culoare. Si exact cand toata viermuiala asta se potoleste, dupa 4-5 ore de calatorie, cand aproape toti sunt toropiti de caldura si oboseala si de plictis, intr-un camp, trenul se opreste. Ce sa fie? Suntem lamuriti de naşi. Sina este in reparatie, trenul trebuie evacuat, ne coboram nauci de somn in camp, fiecare-si taraste bagajele si ne indreptam precum gastele catre niste autobuze oprite-n zare. Ne aruncam bagajele in cala, ne urcam in autobuze, devine evident ca suntem prea multi pentru numarul autobuzelor si pentru capacitatea lor. Celor ramasi in urma li se promite ca acele autobuze se vor intoarce si dupa ei. Pe drum autobuzul mai face o oprire, doua, soferul mai face un ciubuc,asa, de-o ciorba de burta, luma dezmeticita acum rade, manelele canta in boxe... Ajungem la gara unde trebuie sa asteptam legatura de tren. E racoare, soarele se ascunde dupa norisorii rasfirati. E o gara mica, o gara de marfa defapt. Primele 10-15 minute oamenii discuta intre ei, se uita din cand in cand dupa tren, topaie pe loc sa nu patrunda racoarea la oase. Apoi totul se calmeaza. Ma asez pe geanta de calatorie, ma uit in zare peste niste vagoane dezafectate si ruginite aruncate ca intr-un muzeu de razboi. Nu se vede pana departe; este ceata. Se aseaza linistea; oamenii motaie iarasi pe scaune sau cocotati pe propriile genti. Cainii garii hraniti de oamenii din tren, dorm acum si ei. In total vreo 200 - 300 de oameni care asteapta cu speranta. Se aude o pasare care canta parca doar ca sa-si dezmurteasca glasul. Se iveste soarele. De sub obloane oamenii ies la lumina. Motaim ca niste pui de gaina, toropiti, tristi ca suntem romani. De doua luni sina este in reparatie, tot ce trebuie sa faca este sa arunce niste nisip sub o sina si sa asigure malul. Doua luni. Poate avem noroc, poate face ministrul transporturilor nisip la rinichi si face pipi sub sine. Poate face un alt ministru niste piatra la fiere, la ficati si la rinichi si asiguram si malul. Doamne da-i! Vine dupa 2 ore de asteptare trenul, ma arunc in vagonul pe care scrie 5, imi caut locul ma asez si eu si restul, vad ca pe jumatate din tovarasii de vagon ii cunosc, dar pe restul, nu. Din discutii realizam ce s-a petrecut: dupa ce ne-am urcat, vagonul 5 a devenit vagonul 1 si invers, deoarece s-a schimbat locomotiva. Iata, precum spune Biblia: cel din urma a devenit cel dintai. In urmatoarea localitate urca oameni care au locuri pe scaunul meu. Defapt au locuri pe scaunul lor, eu sunt intrusul. Si eu si restul inadaptatilor migram catre vagoanele nostre. Inaintam greu, e cald, multa lume a iesit din compartimente si stau pe culoar. Ajung intr-un final la vagonul meu si la locul meu. Un batranel sta in scaun. Il intreb ce loc are? imi arata biletul: copia fidela a biletului meu. Zambesc resemnat, batranul zambeste mustrator. Amandoi suntem fericiti: el sta jos iar mie nu-mi mai pasa. Inca 4-5 ore si sunt la destinatie. Imi gasesc pana la urma un loc liber. Citesc, adorm, citesc, visez uitandu-ma pe geam, in gol. Prima data trec secundele, apoi minutele, apoi orele. Ma doare corpul, mi-au amortit muschii, oasele, gandurile.
Dupa 10 ore ajung. Intr-un timp mult mai bun ca acum 100 de ani si cu un confort net superior, inimaginabil acum sute de ani. Da, oamenii au evoluat, insa ceva a ramas de-a lungul veacurilor: puterea de a indura in tacere.